joi, aprilie 30

Ploaie și amintiri

           A trecut mult timp de când am mai scris aici... E o perioadă tulbure, incertă, iar teama și panica este adânc ascunsă în sufletul fiecăruia dintre noi. Suntem închiși în casă de aproape două luni, dar doar pentru binele nostru. Cumva natura a renăscut într-o vreme de restriște pentru omenire. Poluarea a scăzut, unele animale sălbatice au revenit în habitatul lor, de unde fuseseră izgonite, de către noi, cele mai sălbatice animale, iar vremea, pentru prima dată în patru ani, a fost bună constant. Parcă numai în ciuda noastră. 
           Pentru prima dată în o lună, plouă. O ploaie bine venită, atât pentru sufletul unui pluviofil, cât și pentru natura, care renaște, reînvie, și care ne face în ciudă cât de înfloritoare poate fi când noi, nu suntem prin preajmă. Pentru a nu-știu-câta oară în toată perioada asta de izolare, sunt fericită, sunt recunoscătoare că locuiesc în zona rurală. Sunt și dezavantaje în a trăi la țară, dar mai ales acum, e cel mai mare avantaj. Faptul că mă pot bucura de verdeață, de natură fără griji, asta e cel mai frumos dar oricând.
           Sunetul ploii, mirosul ei, cerul închis și totuși luminat, felul în care natura răspunde la acestea, totul e minunat. Și îmi aduce aminte de momente de care nu credeam că îmi voi aduce aminte atât de bine. Au trecut cinci ani deja de atunci, și azi, doar ploaia asta, și poate că și faptul că e fix aceeași zi, mi-a adus aminte de weekend-ul petrecut cu oameni frumoși și dragi încă, chiar dacă acum suntem străini. Am plănuit weekend-ul ăla la minut, cu ei. Ce luăm, ce facem, cum ne petrecem timpul. Am plănuit tot, numai că natura a avut alt plan pentru noi, și ne-a trimis acasă, când nici nu apucasem să aprindem focul pentru grătar. A început o ploaie torențială, cu picături mari, dar calde, care ne-a udat în câteva secunde până la piele. Am strâns totul în fugă și ne-am retras acasă, dezamăgiți că nu ne-a ieșit pasența de a petrece o noapte cu cortul, lângă pădure, în compania prietenilor, dar cu amintire frumoasă, care acum îmi lipește un zâmbet mare pe față.

          Noi, ca oameni, ne-am schimbat, am mers fiecare pe drumul lui, uneori intersectându-ne pentru scurt timp ca mai apoi să mergem fiecare în direcția în care am pornit. Dorul e constant, amintirile rămân cu noi până în momentul în care uităm de ele, dar chiar și mai departe de atât. În inconștient, se strâng încet, și uneori reapar fix când nu te aștepți. Fie că e într-o zi în care nimic ieșit din comun nu se întâmplă, sau fie că din cauza unei stări trezite de sunetul ploii, de mirosul copacilor înfloriți sau o melodie, amintirile, indiferent că sunt frumoase sau nu, reapar. Și nu poți decât să zâmbești, mai ales că cel mai probabil, nu credeai că le mai ai. Ideea este că: suntem un conglomerat de amintiri, fiecare celulă din noi este acoperită de amintiri. Nu trebuie nici să fii doar fericit când îți reamintești ceva, sau nici să devii melancolic, trebuie să ții minte că totul face parte din tine, și că vor fi acolo, chit că sunt lucruri pe care chiar ai vrea să le uiți, și chit că unele amintiri se șterg în timp din memorie. Conform informațiilor de pe internet, cu excepția celulelor nervoase, cardiace și musculare, toate celelalte celule ale țesuturilor îmbătrânesc, mor și sunt înlocuite de celule noi. Zilnic, în corpul omenesc mor aproximativ 50-70 miliarde de celule, ceea ce înseamnă că undeva la fiecare șapte ani, suntem o persoană nouă. Deși celulele noastre, memorează fiecare senzație, atingere, acestea sunt menite, să moară pentru a ne renaște, pentru a fi o cineva nou, dar cu mii de amintiri, frânturi de amintiri care ne încălzesc sufletul, în zilele friguroase, ploioase, și chiar în zilele călduroase. Luând în considerare informațiile privind celulele, și deși amintirile rămân cu noi, pe perioadă determinată sau nu, poate că ar trebui ca la fiecare 7 ani, să ne iertăm, să dăm drumul unor amintiri ce ne îngreunează sufletul, să culegem o învățătură din acele amintiri, și să trecem mai departe, să facem loc unor amintiri frumoase, care să ne învețe alte lucruri noi, și să ținem ciclul ăsta constant. Schimbarea, uitarea sunt inevitabile, pe una nu o dorești, pe cealaltă o cauți constant, tânjești după ea. Dar amândouă fac parte din cursul vieții, și într-un fel trebuie încet să le accepți
           De curând, am discutat despre cât de mult, tind eu, să asociez unor amintiri, sentimente de tristețe, de ură, de vinovăție, deși la momentul acela, am avut parte de sentimente și trăiri minunate, pentru care eram din cale afară de fericită. Dar acum, pentru că persoanele cu care am acele amintiri, au ales un alt drum sau pur și simplu viața a picat la mijloc, am ajuns să resping acele sentimente frumoase, și să trăiesc într-o stare continuă de regret și ură față de mine, cea de atunci. Da, sunt lucruri, alegeri pe care poate nu ar fi trebuit să le fac, sau să le zic, sau să le susțin, dar totul, absolut totul m-a adus în punctul în care sunt acum, a creat persoana ce sunt acum, persoana (poate) puternică, curajoasă, deși extrem de defetistă adesea, care se află într-un punct al vieții în care încă învață despre sine, despre cine a fost și cine este ea. Nu o să mă mint să spun că m-am iertat pe mine, cea din trecut, nici că sunt o persoană total schimbată. Încă învăț, încă sunt încăpățânată în privința lucrurilor care mă definesc, dar simt că trebuie și vreau să aduc o schimbare în viața mea, în sufletul meu. Încet, foarte încet, dar sigur, asta se întâmplă, așa că trebuie să fiu răbdătoare cu mine, și să mă și împing de la spate către lucrul ăsta.

sâmbătă, septembrie 1

[No] regrets for who we all were...


One of the worst moments in life is probably the one when you’re in a room full of people and you look around and an you can see them all talking and laughing. But all of sudden you feel so sad and lonely that you can actually feel a physical pain in your chest because you realize that they all belong to someone and they all have someone who belongs to them and you don’t, you’re just kind of there..
You feel sad because there is some kind of connection between them, and you stay there, and watch them and don't feel like you belong anywhere, anymore. Your body is there, but your soul, your mind? Is far, far away of that room. It's miles away or even years away, back in the past. You're thinking about past moments when you belonged somewhere, when you had that one true person to whom you could share your hopes and dreams, your ups and downs, your thoughts and feelings. And then, all gets to one particular moment when that person, let's say is a she, left just because she couldn't stand your downs, she could no longer get you, understand that you are lost, that your mind is in the wrong place. But you still miss her at times, most of them in moments when you're doing something you would've done it with her. And in moments like these, you feel sorry for her, for your friendship, for everything you've experienced together. All those late nights, all that laughter, all the drunk moments, everything, come to your mind and you feel like falling apart, you feel like you're drowning. And you hate her cause you miss her with all your heart. But also you feel sorry for what she has become. And you no longer want her to be part of your life. You make peace with yourself, with your past self. And you get it that if she ever was your friend, she is no longer worth that spot in your life. 

And after a while you write her, just to get your sense of closure. And you feel ok after that, you finally can stop thinking about all that happend and you can finally focus on yourself, on your soul's recovery... It took too much and you wasted too much time focusing on the past, rather than focusing on yourself. And that physical pain is getting smaller and smaller, and for a while, or every time she pops into your mind, it reappears, but its not the same. After a couple of messages, you receive your closure, your well deserved rest and peace and you no longer feel that pain in your chest. And then you realise that the physical pain is not provoked by the past, but by the fact that you will always, sort of, think that you may never find a person like her or him. And that sucks, yet you also believe that someday you will find that person better, truer, simpler yet complicated and that will be right there even when you're down. And that one person, will stay right there even she or him knows every inch of your body, and soul and past. And she or he will love every cell of you.


Yours warmly, 
Graţiela, the one in love with the future and past.

miercuri, noiembrie 1

Bing bang... prin maturitate

E a o mie una oară când o dau in bară din cauza copilăriei mele... din cauza faptului că mă comport ca un copil şi nu fac față responsabilităților cu tupeu...
Mă comport ca un copil, ador asta, dar realizez că trebuie să mă maturizez, trebuie să renunț la a fii copil in favoarea maturității şi să nu îmi mai creez singură situații stresante care mă demoralizează şi mă fac să mă dezumflu ca un balon ce îmbrățișează un cactus in deşert...
Copilăriile şi-au avut rostul lor, dar nu mai este momentul şi nici locul. Am ajuns in lumea adulților, unde nu mai merge să te rogi şi să faci față tristă ca să scapi de responsabilități. Trebuie să ți le asumi la fel şi rezultatele. Trebuie să îți asumi fiecare alegere pe care o faci, fiecare cuvânt pe care îl spui, fiecare faptă pe care o faci. Chiar cu riscul de a fi judecat şi  batjocorit sau cu riscul de nereușită, trebuie să te comporți ca un adult responsabil de 20+ de ani,  care nu se mai poate ascunde după fusta lu' mami.
Maturitatea este locul in care trebuie să fii copil numai rareori şi numai cu persoanele potrivite la momentul potrivit. Trebuie să te întăreşti şi să mergi după ceea ce îți aparține şi  după ceea ce contează pentru tine. Nu rezolvi nimic dacă eşti fricos sau papă-lapte. Gata, de azi încolo nu mai sunt papă-lapte. Spun ce mă deranjează, fac ce ma face pe mine să mă simt bine, şi spun verde-n față tot. Gata! Nu mai merge aşa. Trebuie să fac asta. Da' ce puii mei...

vineri, octombrie 20

Toamnă



E toamnă. Parcă e acelaşi anotimp sau poate că sunt doar eu aceeași. Nu mi se pare că m-am schimbat cine știe ce. Am schimbat oraşul, prietenii, anul. Dar sufletul meu, mintea mea încă este acasă, la satul meu uitat de lume.
Plouă de rupe,iar autobuzul în care mă aflu  merge parcă prea repede,nu am timp să privesc peisajul. Toamna s-a instalat deja pe aici, pădurea nu mai e atât verde, e in nuanțe multiple de galben și maro. Niciun copac nu e însă la fel, cum nu sunt nici oamenii. Perioada asta mă întristează puțin, căci imi e dor de vară, de soare, de căldură. Dar, mă și bucură, deoarece e anotimpul meu, e ziua mea, e anotimpul în care mai adaug un trandafir la buchetul vieții, e aproape sfârșitul anului, ceea ce înseamnă că peste 3 luni, toate aceste lucruri, nu vor mai conta. Doamne, nici peste 2 ore, unele nu vor mai conta.
*Scriu in frânturi, scriu când îmi e dor de mine, cea de ieri*
Câteva zile mai târziu: Acum s-a instalat toamna. Acum totul e galben și maro, e din ce in ce mai des înnorat, mai frig, mai pustiu. Din când in când, soarele își mai face apariția și te face să te gândești la vara care tocmai ce a trecut. Și îți încălzește fiecare bucățică din corp, îți aduce puțină căldura  pe lângă frigul ce s-a strecurat deja în oase. Au fost necesare numai câteva zile de răcoare și deja probabil ai răcit, sau ți-ai adus geaca de iarnă. Totuși, soarele, îți arată toamna și orasul într-o cu totul altă nuanță, într-o cu totul altă perspectivă. Îți vine să rămâi în parc deși ai cursuri, sau muncă, dar responsabilitățile te strigă, și când intri într-un spațiu închis, te gândești cu jind la soarele de afară, la toamnă și la frunzele superbe în culori diverse.
 Cele două poze adăugate aici, sunt făcute în 2 zile diferite, două zile în care eu am fost o cu totul altă persoană, mai stresată, mai obosită. Azi, când încerc să termin textul ăsta, când încerc să redevin fata care și-a făcut blogul ăsta din ambiție, sunt diferită, sunt mai liniștită, într-un fel resemnată că nu totul poate merge ca pe roate, câteodată totul poate merge prost, dar tot ce contează la sfârșitul zilei, e că sunt sănătoasă, fericită și iubită. La fel cum nu contează câte frunze avea copacul astă-vară, ci câte mai are acum. 

Aceasta este o nouă încercare de a redeveni persoana de atunci, fata inocentă care scria aici toate ideile sale nebune. 
See you soon. 

Semnat, 
Grațiela, fata îndrăgostită de toamnă și de el.






vineri, iunie 20

Carpe diem

Ştii sentimentul ăla pe care îl ai atunci când citeşti ceva 'bun', asculți o muzica buna, ești cu cineva 'bun', sau reușești să pui în cuvinte tot ce îți trece prin minte? Da, și eu.

E greu însă. Să îți pui sufletul pe tavă așa. Sau e uşor? Nu ştiu. De obicei eu îl pun pe tavă, pentru orice persoană care pare dispusă să mă asculte. Am ajuns astfel să fiu dezamăgită de prea multe ori, ceea ce a devenit în timp o obișnuință. 
Și o dată ce ești de prea multe ori dezamăgit, obișnuiești să dezamăgești. Ăsta e cursul vieții. clișeic, știu. 
Dar trebuie apoi, să treci mai departe . Deoarece există mereu ziua de măine pe care trebuie să o descoperi. Nu trebuie să te plafonezi și să trăiești în trecut, să trăiești pentru și în ieri. Ai fost acolo, ai trăit-o, trebuie să o lași să treacă. E o vorbă, ce îmi place mult "been there. done that." . Ăsta ar trebui să fie motto-ul nostru. 

Trecutul e locul unde trăiește amărăciunea. Trăiește clipa, nu te mai gândi la trecut. Nu te mai uita către el, chiar dacă acolo 'trăiesc' cele mai dragi persoane ale tale. Nu mai căuta tu persoanele care clar că nu mai vor să facă parte din viața ta. Nu mai trage cu dinții de ceea ce nu e menit să reziste. Dacă nu te simți bine, dacă te simți folosit, pleacă. 

duminică, aprilie 6

Copilariii...

           

Am crescut. Sau cel puţin așa mi se pare. Anii au trecut și am devenit din ce in ce mai rigidă, mai serioasă.
pfooaai.. Nu e adevărat, nici eu nu cred minciuna asta. Da, am "îmbătrânit" cică... Anii sunt destui, dar înfăţişarea și sufletul tot de copil de 10-11 ani au rămas. Și nu, nu mi-e ruşine să recunosc. Îmi face plăcere să spun că încă arăt și mă comport ca o copilă. Merit asta, trebuie să fiu în continuare un copil. Am nevoie să fiu în continuare copil

            Azi, după multă vreme, când am ieşit afară cu ceva prieteni, am alergat prin ploaie și am încercat să mă feresc din calea lor pentru a nu mă stropi când săreau în bălţi . Nu pot să nu râd când mă gândesc cât de prostesc probabil li s-a părut unora văzându-ne alergând pe stradă prin ploaie și comportându-ne ca niște copii.

           Azi, mi-am dat seama, că acelaşi lucru îl făceam și când eram de-o "şchioapă" . Alergam prin bălţi fără să-mi pese de răceală. Acum bineînţeles că dacă m-ar vedea mama, m-ar certa și mi-ar spune că nu are grijă de mine dacă răcesc.

          Îmi e dor de vremea copilăriei. De îndată  ce se încălzea, eram weekend de weekend și zi de zi, afară și "bătătoream" cimentul din spatele blocului jucând șotron sau alte jocuri ale copilărei. Acum cu toții am crescut. Nimeni nu mai vrea să se joace șotron ca atunci când eram mici. De fapt, nu mai e timp. Cu toții am crescut și avem lucruri de făcut. Muncă, facultate, cu toții, fie că am vrut, fie că nu ne-am maturizat și cu fiecare an, îmbătrânim din ce în ce mai mult. Vreau să mă joc. Vreau să fiu de fapt, iar copil, fără griji sau probleme, fără să simt nevoia continuă de a dormi.  

          Noi am renunțat la a ne mai juca. În oraș, pe trotuare văd fel și fel de desene și mai ales văd m diferite modele de șotron. Nu ratez ocazia de a sări și eu, pentru că îmi e dor. Îi invidiez pe cei mici. Încă nu au dat piept cu responsabilitățile, vor avea timp. Sper să profite de șansa asta, să profite de copilărie, pentru că vremurile astea nu se mai întorc. 


sâmbătă, septembrie 21

Ganduri insiruite.

Gânduri scrise în timp ce mergeam spre școală, în tren.
Deci e așa:
  Toamnă. Anotimpul în care m-am născut, în care am inceput an de an scoala, in care am cunoscut fel si fel de persoane. A început deja sa-și intre în drepturi: s-a lăsat răcoarea, frunzele au inceput sa se coloreze și sa cadă.
 Frigul este din ce in ce mai greu de îndurat, în drumul meu spre gara ponosita, ce a rezistat atâtor ani. Când stai pe loc este și mai greu de îndurat și îţi doreşti sa fie cineva sa te îmbrăţişeze și sa te încălzească, dar nu se întâmplă nimic. În sfârșit, "monstrul" lung, roşu soseşte în gara. Îmi iau un loc pe scaunele ce aproape le cunosc după 1 an de naveta. Îmi îndes căștile în urechi și mă uit pe geamul aburit.  Trenul opreşte în fiecare staţie, din care se urca elevi și persoane ce doresc sa scape cât mai repede de frigul de afara. Melodiile din telefon îmi sunt deja mult prea cunoscute, dar nu mă îndur sa le schimb. Mă reprezintă și nu mă lasă inima sa le şterg și sa îmi fac alt playlist. Mi-au fost martore a sute de senzații, stări și zile bune și proaste.
  Peisajele deja cunoscute îmi par acum, după 3 luni de vacanta, tot fascinante ca în primele zile de naveta. În fiecare dimineaţă și seara le vad prin alți ochi, am alte stări, niciodată aceleaşi.
 Cu căștile în urechi, geamul îmi pare mult mai interesant decât ce se întâmplă în jurul meu. Nu mai le aud comentariile grosolane despre una și alta(colegilor de naveta), dar le pierd glumele, însă tot mai mult îmi place sa mă uit pe geam și sa nu pierd frumuseţile toamnei.
 Îmi place sa meditez în tren. Agitaţia din jur mă face și mai mult sa mă gândesc la linişte, la pace, la lucruri mai frumoase. Dar uneori am o stare de tristețe și... o stare nasoala. Nu mai îmi vine sa vorbesc cu nimeni, sa salut pe nimeni sau sa mai rad și sa glumesc.
Asta e o melodie ce de cele mai multe ori îmi exprima starea; versurile ei îmi descriu perfect starea. Pur și simplu o iubesc.

Grațiela aeriana, v-a pupat. 

joi, septembrie 12

Dreaming

Fericirea e ceva ce o găsești ușor, dacă știi unde să o cauți. O găsești în lucrurile mici, în momentele scurte de relaxare. O găsești într-o carte, într-o melodie, într-o persoană..  Nici nu știi când vei da peste ea. Trebuie doar să astepți și să te bucuri de viață, căci e frumoasă.  Nu știi  niciodată ce se poate întâmpla dacă pur și simplu încetezi să încerci să îți faci viața perfectă. E perfectă așa cu este ea. Cum decurge ea zilnic. Crede-mă, totul se întâmplă cu un motiv.


Odată ce te opreşti din a-ți dori ceva, primeşti..



vineri, septembrie 7

Un anisor!

Dragul meu blog,
 Acum 7 zile ai împlinit 1 an de când am postat prima dată aici. Te-ai născut în seara de 30 august 2011 din ambiţie iar acum eşti și tu mare. Prieteni nu prea ai pentru că nu te-am arătat lumii, dar o să ajungi cunoscut într-o bună zi. Nu neapărat peste tot, dar persoanele importante pentru mine, vor știi de tine.
Timp de un an ți-am tot redecorat înfăţişarea de mii de ori, numele de cel puţin 5 ori și acum iată-te!Ai 1 anișor! Scuze că ți-am transmis asa întârziat urările dar am uitat pur și simplu. 
Iartă-mă ca te-am neglijat, și sper să creşti mare, să ai prieteni care contează și să te îmbogățești în comentarii și în laud ! 
La mulţi ani, piticul meu! Dar las' că o să creşti tu mare!

duminică, august 5

Zile de vara[;x]

E vară, e vacanţă..mă rog cât a mai rămas din ea. Încă o lună  și începe școala...nu mai e mult...
 Însă timpul ăsta vreau sa-l petrec la maxim! Să fac poze, să mă distrez, să  fac orice numai să nu mă plictisesc.

Mi-e dor de zilele când eram un "pici". Nu mă plictiseam deloc. Mereu găseam ceva de făcut și nu mă mai plictiseam. Ieşeam afara de cum mă trezeam,  și găseam ceva de făcut. Ori făceam parc de distracţii pentru maşini, ori încingeam o partidă de "șotron". Ne jucam corect sau ne ofticam dar tot ne continuam jocul, indiferent de cât de tare ne ofticam. Seara jucam "pititea" "de-a v-ati ascunselea" până târziu. De dimineață până seara eram afara, nici mâncare nici somn nu ne trebuia. Doar să stăm și să ne jucam. Îmi aduc aminte că după ploaie, vara, ieşeam  și  alergam prin "băltoace" cu picioarele goale; nu mă interesa dacă răceam, îmi făcea plăcere asta. 
Cât sânge a avut de îndurat cimentul din spatele blocului numai noi ştim și genunchii noștri. Nu era zi să nu îţi faci o ”bubă” când te jucai...Dar asta era copilăria atunci...
   Mi-e dor de jocurile alea..M-am maturizat prea repede...M-am grăbit să cresc, mare greșeală.. 
 Unde eşti copilărie cu copii tăi cu tot?