Noi, ca oameni, ne-am schimbat, am mers fiecare pe drumul lui, uneori intersectându-ne pentru scurt timp ca mai apoi să mergem fiecare în direcția în care am pornit. Dorul e constant, amintirile rămân cu noi până în momentul în care uităm de ele, dar chiar și mai departe de atât. În inconștient, se strâng încet, și uneori reapar fix când nu te aștepți. Fie că e într-o zi în care nimic ieșit din comun nu se întâmplă, sau fie că din cauza unei stări trezite de sunetul ploii, de mirosul copacilor înfloriți sau o melodie, amintirile, indiferent că sunt frumoase sau nu, reapar. Și nu poți decât să zâmbești, mai ales că cel mai probabil, nu credeai că le mai ai. Ideea este că: suntem un conglomerat de amintiri, fiecare celulă din noi este acoperită de amintiri. Nu trebuie nici să fii doar fericit când îți reamintești ceva, sau nici să devii melancolic, trebuie să ții minte că totul face parte din tine, și că vor fi acolo, chit că sunt lucruri pe care chiar ai vrea să le uiți, și chit că unele amintiri se șterg în timp din memorie. Conform informațiilor de pe internet, cu excepția celulelor nervoase, cardiace și musculare, toate celelalte celule ale țesuturilor îmbătrânesc, mor și sunt înlocuite de celule noi. Zilnic, în corpul omenesc mor aproximativ 50-70 miliarde de celule, ceea ce înseamnă că undeva la fiecare șapte ani, suntem o persoană nouă. Deși celulele noastre, memorează fiecare senzație, atingere, acestea sunt menite, să moară pentru a ne renaște, pentru a fi o cineva nou, dar cu mii de amintiri, frânturi de amintiri care ne încălzesc sufletul, în zilele friguroase, ploioase, și chiar în zilele călduroase. Luând în considerare informațiile privind celulele, și deși amintirile rămân cu noi, pe perioadă determinată sau nu, poate că ar trebui ca la fiecare 7 ani, să ne iertăm, să dăm drumul unor amintiri ce ne îngreunează sufletul, să culegem o învățătură din acele amintiri, și să trecem mai departe, să facem loc unor amintiri frumoase, care să ne învețe alte lucruri noi, și să ținem ciclul ăsta constant. Schimbarea, uitarea sunt inevitabile, pe una nu o dorești, pe cealaltă o cauți constant, tânjești după ea. Dar amândouă fac parte din cursul vieții, și într-un fel trebuie încet să le accepți
De curând, am discutat despre cât de mult, tind eu, să asociez unor amintiri, sentimente de tristețe, de ură, de vinovăție, deși la momentul acela, am avut parte de sentimente și trăiri minunate, pentru care eram din cale afară de fericită. Dar acum, pentru că persoanele cu care am acele amintiri, au ales un alt drum sau pur și simplu viața a picat la mijloc, am ajuns să resping acele sentimente frumoase, și să trăiesc într-o stare continuă de regret și ură față de mine, cea de atunci. Da, sunt lucruri, alegeri pe care poate nu ar fi trebuit să le fac, sau să le zic, sau să le susțin, dar totul, absolut totul m-a adus în punctul în care sunt acum, a creat persoana ce sunt acum, persoana (poate) puternică, curajoasă, deși extrem de defetistă adesea, care se află într-un punct al vieții în care încă învață despre sine, despre cine a fost și cine este ea. Nu o să mă mint să spun că m-am iertat pe mine, cea din trecut, nici că sunt o persoană total schimbată. Încă învăț, încă sunt încăpățânată în privința lucrurilor care mă definesc, dar simt că trebuie și vreau să aduc o schimbare în viața mea, în sufletul meu. Încet, foarte încet, dar sigur, asta se întâmplă, așa că trebuie să fiu răbdătoare cu mine, și să mă și împing de la spate către lucrul ăsta.