Carpe diem

Ştii sentimentul ăla pe care îl ai atunci când citeşti ceva 'bun', asculți o muzica buna, ești cu cineva 'bun', sau reușești să pui în cuvinte tot ce îți trece prin minte? Da, și eu.

E greu însă. Să îți pui sufletul pe tavă așa. Sau e uşor? Nu ştiu. De obicei eu îl pun pe tavă, pentru orice persoană care pare dispusă să mă asculte. Am ajuns astfel să fiu dezamăgită de prea multe ori, ceea ce a devenit în timp o obișnuință. 

Și o dată ce ești de prea multe ori dezamăgit, obișnuiești să dezamăgești. Ăsta e cursul vieții. clișeic, știu. 

Dar trebuie apoi, să treci mai departe . Deoarece există mereu ziua de măine pe care trebuie să o descoperi. Nu trebuie să te plafonezi și să trăiești în trecut, să trăiești pentru și în ieri. Ai fost acolo, ai trăit-o, trebuie să o lași să treacă. E o vorbă, ce îmi place mult "been there. done that." . Ăsta ar trebui să fie motto-ul nostru. 

Trecutul e locul unde trăiește amărăciunea. Trăiește clipa, nu te mai gândi la trecut. Nu te mai uita către el, chiar dacă acolo 'trăiesc' cele mai dragi persoane ale tale. Nu mai căuta tu persoanele care clar că nu mai vor să facă parte din viața ta. Nu mai trage cu dinții de ceea ce nu e menit să reziste. Dacă nu te simți bine, dacă te simți folosit, pleacă. 

Copilariii...

           

Am crescut. Sau cel puţin așa mi se pare. Anii au trecut și am devenit din ce in ce mai rigidă, mai serioasă.
pfooaai.. Nu e adevărat, nici eu nu cred minciuna asta. Da, am "îmbătrânit" cică... Anii sunt destui, dar înfăţişarea și sufletul tot de copil de 10-11 ani au rămas. Și nu, nu mi-e ruşine să recunosc. Îmi face plăcere să spun că încă arăt și mă comport ca o copilă. Merit asta, trebuie să fiu în continuare un copil. Am nevoie să fiu în continuare copil

            Azi, după multă vreme, când am ieşit afară cu ceva prieteni, am alergat prin ploaie și am încercat să mă feresc din calea lor pentru a nu mă stropi când săreau în bălţi . Nu pot să nu râd când mă gândesc cât de prostesc probabil li s-a părut unora văzându-ne alergând pe stradă prin ploaie și comportându-ne ca niște copii.

           Azi, mi-am dat seama, că acelaşi lucru îl făceam și când eram de-o "şchioapă" . Alergam prin bălţi fără să-mi pese de răceală. Acum bineînţeles că dacă m-ar vedea mama, m-ar certa și mi-ar spune că nu are grijă de mine dacă răcesc.

          Îmi e dor de vremea copilăriei. De îndată  ce se încălzea, eram weekend de weekend și zi de zi, afară și "bătătoream" cimentul din spatele blocului jucând șotron sau alte jocuri ale copilărei. Acum cu toții am crescut. Nimeni nu mai vrea să se joace șotron ca atunci când eram mici. De fapt, nu mai e timp. Cu toții am crescut și avem lucruri de făcut. Muncă, facultate, cu toții, fie că am vrut, fie că nu ne-am maturizat și cu fiecare an, îmbătrânim din ce în ce mai mult. Vreau să mă joc. Vreau să fiu de fapt, iar copil, fără griji sau probleme, fără să simt nevoia continuă de a dormi.  

          Noi am renunțat la a ne mai juca. În oraș, pe trotuare văd fel și fel de desene și mai ales văd m diferite modele de șotron. Nu ratez ocazia de a sări și eu, pentru că îmi e dor. Îi invidiez pe cei mici. Încă nu au dat piept cu responsabilitățile, vor avea timp. Sper să profite de șansa asta, să profite de copilărie, pentru că vremurile astea nu se mai întorc.