vineri, octombrie 20

Toamnă



E toamnă. Parcă e acelaşi anotimp sau poate că sunt doar eu aceeași. Nu mi se pare că m-am schimbat cine știe ce. Am schimbat oraşul, prietenii, anul. Dar sufletul meu, mintea mea încă este acasă, la satul meu uitat de lume.
Plouă de rupe,iar autobuzul în care mă aflu  merge parcă prea repede,nu am timp să privesc peisajul. Toamna s-a instalat deja pe aici, pădurea nu mai e atât verde, e in nuanțe multiple de galben și maro. Niciun copac nu e însă la fel, cum nu sunt nici oamenii. Perioada asta mă întristează puțin, căci imi e dor de vară, de soare, de căldură. Dar, mă și bucură, deoarece e anotimpul meu, e ziua mea, e anotimpul în care mai adaug un trandafir la buchetul vieții, e aproape sfârșitul anului, ceea ce înseamnă că peste 3 luni, toate aceste lucruri, nu vor mai conta. Doamne, nici peste 2 ore, unele nu vor mai conta.
*Scriu in frânturi, scriu când îmi e dor de mine, cea de ieri*
Câteva zile mai târziu: Acum s-a instalat toamna. Acum totul e galben și maro, e din ce in ce mai des înnorat, mai frig, mai pustiu. Din când in când, soarele își mai face apariția și te face să te gândești la vara care tocmai ce a trecut. Și îți încălzește fiecare bucățică din corp, îți aduce puțină căldura  pe lângă frigul ce s-a strecurat deja în oase. Au fost necesare numai câteva zile de răcoare și deja probabil ai răcit, sau ți-ai adus geaca de iarnă. Totuși, soarele, îți arată toamna și orasul într-o cu totul altă nuanță, într-o cu totul altă perspectivă. Îți vine să rămâi în parc deși ai cursuri, sau muncă, dar responsabilitățile te strigă, și când intri într-un spațiu închis, te gândești cu jind la soarele de afară, la toamnă și la frunzele superbe în culori diverse.
 Cele două poze adăugate aici, sunt făcute în 2 zile diferite, două zile în care eu am fost o cu totul altă persoană, mai stresată, mai obosită. Azi, când încerc să termin textul ăsta, când încerc să redevin fata care și-a făcut blogul ăsta din ambiție, sunt diferită, sunt mai liniștită, într-un fel resemnată că nu totul poate merge ca pe roate, câteodată totul poate merge prost, dar tot ce contează la sfârșitul zilei, e că sunt sănătoasă, fericită și iubită. La fel cum nu contează câte frunze avea copacul astă-vară, ci câte mai are acum. 

Aceasta este o nouă încercare de a redeveni persoana de atunci, fata inocentă care scria aici toate ideile sale nebune. 
See you soon. 

Semnat, 
Grațiela, fata îndrăgostită de toamnă și de el.






vineri, iunie 20

Carpe diem

Ştii sentimentul ăla pe care îl ai atunci când citeşti ceva 'bun', asculți o muzica buna, ești cu cineva 'bun', sau reușești să pui în cuvinte tot ce îți trece prin minte? Da, și eu.

E greu însă. Să îți pui sufletul pe tavă așa. Sau e uşor? Nu ştiu. De obicei eu îl pun pe tavă, pentru orice persoană care pare dispusă să mă asculte. Am ajuns astfel să fiu dezamăgită de prea multe ori, ceea ce a devenit în timp o obișnuință. 
Și o dată ce ești de prea multe ori dezamăgit, obișnuiești să dezamăgești. Ăsta e cursul vieții. clișeic, știu. 
Dar trebuie apoi, să treci mai departe . Deoarece există mereu ziua de măine pe care trebuie să o descoperi. Nu trebuie să te plafonezi și să trăiești în trecut, să trăiești pentru și în ieri. Ai fost acolo, ai trăit-o, trebuie să o lași să treacă. E o vorbă, ce îmi place mult "been there. done that." . Ăsta ar trebui să fie motto-ul nostru. 

Trecutul e locul unde trăiește amărăciunea. Trăiește clipa, nu te mai gândi la trecut. Nu te mai uita către el, chiar dacă acolo 'trăiesc' cele mai dragi persoane ale tale. Nu mai căuta tu persoanele care clar că nu mai vor să facă parte din viața ta. Nu mai trage cu dinții de ceea ce nu e menit să reziste. Dacă nu te simți bine, dacă te simți folosit, pleacă. 

duminică, aprilie 6

Copilariii...

           

Am crescut. Sau cel puţin așa mi se pare. Anii au trecut și am devenit din ce in ce mai rigidă, mai serioasă.
pfooaai.. Nu e adevărat, nici eu nu cred minciuna asta. Da, am "îmbătrânit" cică... Anii sunt destui, dar înfăţişarea și sufletul tot de copil de 10-11 ani au rămas. Și nu, nu mi-e ruşine să recunosc. Îmi face plăcere să spun că încă arăt și mă comport ca o copilă. Merit asta, trebuie să fiu în continuare un copil. Am nevoie să fiu în continuare copil

            Azi, după multă vreme, când am ieşit afară cu ceva prieteni, am alergat prin ploaie și am încercat să mă feresc din calea lor pentru a nu mă stropi când săreau în bălţi . Nu pot să nu râd când mă gândesc cât de prostesc probabil li s-a părut unora văzându-ne alergând pe stradă prin ploaie și comportându-ne ca niște copii.

           Azi, mi-am dat seama, că acelaşi lucru îl făceam și când eram de-o "şchioapă" . Alergam prin bălţi fără să-mi pese de răceală. Acum bineînţeles că dacă m-ar vedea mama, m-ar certa și mi-ar spune că nu are grijă de mine dacă răcesc.

          Îmi e dor de vremea copilăriei. De îndată  ce se încălzea, eram weekend de weekend și zi de zi, afară și "bătătoream" cimentul din spatele blocului jucând șotron sau alte jocuri ale copilărei. Acum cu toții am crescut. Nimeni nu mai vrea să se joace șotron ca atunci când eram mici. De fapt, nu mai e timp. Cu toții am crescut și avem lucruri de făcut. Muncă, facultate, cu toții, fie că am vrut, fie că nu ne-am maturizat și cu fiecare an, îmbătrânim din ce în ce mai mult. Vreau să mă joc. Vreau să fiu de fapt, iar copil, fără griji sau probleme, fără să simt nevoia continuă de a dormi.  

          Noi am renunțat la a ne mai juca. În oraș, pe trotuare văd fel și fel de desene și mai ales văd m diferite modele de șotron. Nu ratez ocazia de a sări și eu, pentru că îmi e dor. Îi invidiez pe cei mici. Încă nu au dat piept cu responsabilitățile, vor avea timp. Sper să profite de șansa asta, să profite de copilărie, pentru că vremurile astea nu se mai întorc. 


sâmbătă, septembrie 21

Ganduri insiruite.

Gânduri scrise în timp ce mergeam spre școală, în tren.
Deci e așa:
  Toamnă. Anotimpul în care m-am născut, în care am inceput an de an scoala, in care am cunoscut fel si fel de persoane. A început deja sa-și intre în drepturi: s-a lăsat răcoarea, frunzele au inceput sa se coloreze și sa cadă.
 Frigul este din ce in ce mai greu de îndurat, în drumul meu spre gara ponosita, ce a rezistat atâtor ani. Când stai pe loc este și mai greu de îndurat și îţi doreşti sa fie cineva sa te îmbrăţişeze și sa te încălzească, dar nu se întâmplă nimic. În sfârșit, "monstrul" lung, roşu soseşte în gara. Îmi iau un loc pe scaunele ce aproape le cunosc după 1 an de naveta. Îmi îndes căștile în urechi și mă uit pe geamul aburit.  Trenul opreşte în fiecare staţie, din care se urca elevi și persoane ce doresc sa scape cât mai repede de frigul de afara. Melodiile din telefon îmi sunt deja mult prea cunoscute, dar nu mă îndur sa le schimb. Mă reprezintă și nu mă lasă inima sa le şterg și sa îmi fac alt playlist. Mi-au fost martore a sute de senzații, stări și zile bune și proaste.
  Peisajele deja cunoscute îmi par acum, după 3 luni de vacanta, tot fascinante ca în primele zile de naveta. În fiecare dimineaţă și seara le vad prin alți ochi, am alte stări, niciodată aceleaşi.
 Cu căștile în urechi, geamul îmi pare mult mai interesant decât ce se întâmplă în jurul meu. Nu mai le aud comentariile grosolane despre una și alta(colegilor de naveta), dar le pierd glumele, însă tot mai mult îmi place sa mă uit pe geam și sa nu pierd frumuseţile toamnei.
 Îmi place sa meditez în tren. Agitaţia din jur mă face și mai mult sa mă gândesc la linişte, la pace, la lucruri mai frumoase. Dar uneori am o stare de tristețe și... o stare nasoala. Nu mai îmi vine sa vorbesc cu nimeni, sa salut pe nimeni sau sa mai rad și sa glumesc.
Asta e o melodie ce de cele mai multe ori îmi exprima starea; versurile ei îmi descriu perfect starea. Pur și simplu o iubesc.

Grațiela aeriana, v-a pupat. 

joi, septembrie 12

Dreaming

Fericirea e ceva ce o găsești ușor, dacă știi unde să o cauți. O găsești în lucrurile mici, în momentele scurte de relaxare. O găsești într-o carte, într-o melodie, într-o persoană..  Nici nu știi când vei da peste ea. Trebuie doar să astepți și să te bucuri de viață, căci e frumoasă.  Nu știi  niciodată ce se poate întâmpla dacă pur și simplu încetezi să încerci să îți faci viața perfectă. E perfectă așa cu este ea. Cum decurge ea zilnic. Crede-mă, totul se întâmplă cu un motiv.


Odată ce te opreşti din a-ți dori ceva, primeşti..



vineri, septembrie 7

Un anisor!

Dragul meu blog,
 Acum 7 zile ai împlinit 1 an de când am postat prima dată aici. Te-ai născut în seara de 30 august 2011 din ambiţie iar acum eşti și tu mare. Prieteni nu prea ai pentru că nu te-am arătat lumii, dar o să ajungi cunoscut într-o bună zi. Nu neapărat peste tot, dar persoanele importante pentru mine, vor știi de tine.
Timp de un an ți-am tot redecorat înfăţişarea de mii de ori, numele de cel puţin 5 ori și acum iată-te!Ai 1 anișor! Scuze că ți-am transmis asa întârziat urările dar am uitat pur și simplu. 
Iartă-mă ca te-am neglijat, și sper să creşti mare, să ai prieteni care contează și să te îmbogățești în comentarii și în laud ! 
La mulţi ani, piticul meu! Dar las' că o să creşti tu mare!

duminică, august 5

Zile de vara[;x]

E vară, e vacanţă..mă rog cât a mai rămas din ea. Încă o lună  și începe școala...nu mai e mult...
 Însă timpul ăsta vreau sa-l petrec la maxim! Să fac poze, să mă distrez, să  fac orice numai să nu mă plictisesc.

Mi-e dor de zilele când eram un "pici". Nu mă plictiseam deloc. Mereu găseam ceva de făcut și nu mă mai plictiseam. Ieşeam afara de cum mă trezeam,  și găseam ceva de făcut. Ori făceam parc de distracţii pentru maşini, ori încingeam o partidă de "șotron". Ne jucam corect sau ne ofticam dar tot ne continuam jocul, indiferent de cât de tare ne ofticam. Seara jucam "pititea" "de-a v-ati ascunselea" până târziu. De dimineață până seara eram afara, nici mâncare nici somn nu ne trebuia. Doar să stăm și să ne jucam. Îmi aduc aminte că după ploaie, vara, ieşeam  și  alergam prin "băltoace" cu picioarele goale; nu mă interesa dacă răceam, îmi făcea plăcere asta. 
Cât sânge a avut de îndurat cimentul din spatele blocului numai noi ştim și genunchii noștri. Nu era zi să nu îţi faci o ”bubă” când te jucai...Dar asta era copilăria atunci...
   Mi-e dor de jocurile alea..M-am maturizat prea repede...M-am grăbit să cresc, mare greșeală.. 
 Unde eşti copilărie cu copii tăi cu tot?
        

marți, ianuarie 24

Interviu cu Gratiela: Cultura și partea ei financiară

Cultura și partea ei financiară

1.    Bună!
Bună!
2.    Prezintă-te și spune-ne ceva despre tine/blogul tău.În ce clasă ești?
Mă numesc  Grațiela, am 14 ani. Sunt clasa aVIIIa la școala ”Vasile Voiculescu” Pârscov, Buzău. Blogul îl am din luna septembrie.
3.    Ce părere ai despre afirmaţia: ”Elevii români nu dau doi bani pe cultură!”
Nu ştiu ce să cred...pe cultura în ce sens? Dacă e vorba de citit, este foarte adevărată.
4.    Este partea materială un criteriu când vine vorba de achiziționat cărţi?
Ar putea fi un criteriu, dar dacă vrei să citeşti, trebuie făcut un sacrificiu.
5.    Propune o rezolvare.
Ar trebui să treacă mai des pe la bibliotecă sau să-și cumpere cărţi mai multe și să le citească pentru ca mai târziu o să regrete că nu au făcut-o.
6.    Ceva de încheiere.
La revedere! Sper ca am fost de ajutor.
Interviu acordat  Adrianei.

Urmareste prin e-mail: