Ploaie și amintiri

           A trecut mult timp de când am mai scris aici... E o perioadă tulbure, incertă, iar teama și panica este adânc ascunsă în sufletul fiecăruia dintre noi. Suntem închiși în casă de aproape două luni, dar doar pentru binele nostru. Cumva natura a renăscut într-o vreme de restriște pentru omenire. Poluarea a scăzut, unele animale sălbatice au revenit în habitatul lor, de unde fuseseră izgonite, de către noi, cele mai sălbatice animale, iar vremea, pentru prima dată în patru ani, a fost bună constant. Parcă numai în ciuda noastră. 

           Pentru prima dată în o lună, plouă. O ploaie bine venită, atât pentru sufletul unui pluviofil, cât și pentru natura, care renaște, reînvie, și care ne face în ciudă cât de înfloritoare poate fi când noi, nu suntem prin preajmă. Pentru a nu-știu-câta oară în toată perioada asta de izolare, sunt fericită, sunt recunoscătoare că locuiesc în zona rurală. Sunt și dezavantaje în a trăi la țară, dar mai ales acum, e cel mai mare avantaj. Faptul că mă pot bucura de verdeață, de natură fără griji, asta e cel mai frumos dar oricând.

           Sunetul ploii, mirosul ei, cerul închis și totuși luminat, felul în care natura răspunde la acestea, totul e minunat. Și îmi aduce aminte de momente de care nu credeam că îmi voi aduce aminte atât de bine. Au trecut cinci ani deja de atunci, și azi, doar ploaia asta, și poate că și faptul că e fix aceeași zi, mi-a adus aminte de weekend-ul petrecut cu oameni frumoși și dragi încă, chiar dacă acum suntem străini. Am plănuit weekend-ul ăla la minut, cu ei. Ce luăm, ce facem, cum ne petrecem timpul. Am plănuit tot, numai că natura a avut alt plan pentru noi, și ne-a trimis acasă, când nici nu apucasem să aprindem focul pentru grătar. A început o ploaie torențială, cu picături mari, dar calde, care ne-a udat în câteva secunde până la piele. Am strâns totul în fugă și ne-am retras acasă, dezamăgiți că nu ne-a ieșit pasența de a petrece o noapte cu cortul, lângă pădure, în compania prietenilor, dar cu amintire frumoasă, care acum îmi lipește un zâmbet mare pe față.

          Noi, ca oameni, ne-am schimbat, am mers fiecare pe drumul lui, uneori intersectându-ne pentru scurt timp ca mai apoi să mergem fiecare în direcția în care am pornit. Dorul e constant, amintirile rămân cu noi până în momentul în care uităm de ele, dar chiar și mai departe de atât. În inconștient, se strâng încet, și uneori reapar fix când nu te aștepți. Fie că e într-o zi în care nimic ieșit din comun nu se întâmplă, sau fie că din cauza unei stări trezite de sunetul ploii, de mirosul copacilor înfloriți sau o melodie, amintirile, indiferent că sunt frumoase sau nu, reapar. Și nu poți decât să zâmbești, mai ales că cel mai probabil, nu credeai că le mai ai. Ideea este că: suntem un conglomerat de amintiri, fiecare celulă din noi este acoperită de amintiri. Nu trebuie nici să fii doar fericit când îți reamintești ceva, sau nici să devii melancolic, trebuie să ții minte că totul face parte din tine, și că vor fi acolo, chit că sunt lucruri pe care chiar ai vrea să le uiți, și chit că unele amintiri se șterg în timp din memorie. Conform informațiilor de pe internet, cu excepția celulelor nervoase, cardiace și musculare, toate celelalte celule ale țesuturilor îmbătrânesc, mor și sunt înlocuite de celule noi. Zilnic, în corpul omenesc mor aproximativ 50-70 miliarde de celule, ceea ce înseamnă că undeva la fiecare șapte ani, suntem o persoană nouă. Deși celulele noastre, memorează fiecare senzație, atingere, acestea sunt menite, să moară pentru a ne renaște, pentru a fi o cineva nou, dar cu mii de amintiri, frânturi de amintiri care ne încălzesc sufletul, în zilele friguroase, ploioase, și chiar în zilele călduroase. Luând în considerare informațiile privind celulele, și deși amintirile rămân cu noi, pe perioadă determinată sau nu, poate că ar trebui ca la fiecare 7 ani, să ne iertăm, să dăm drumul unor amintiri ce ne îngreunează sufletul, să culegem o învățătură din acele amintiri, și să trecem mai departe, să facem loc unor amintiri frumoase, care să ne învețe alte lucruri noi, și să ținem ciclul ăsta constant. Schimbarea, uitarea sunt inevitabile, pe una nu o dorești, pe cealaltă o cauți constant, tânjești după ea. Dar amândouă fac parte din cursul vieții, și într-un fel trebuie încet să le accepți
           De curând, am discutat despre cât de mult, tind eu, să asociez unor amintiri, sentimente de tristețe, de ură, de vinovăție, deși la momentul acela, am avut parte de sentimente și trăiri minunate, pentru care eram din cale afară de fericită. Dar acum, pentru că persoanele cu care am acele amintiri, au ales un alt drum sau pur și simplu viața a picat la mijloc, am ajuns să resping acele sentimente frumoase, și să trăiesc într-o stare continuă de regret și ură față de mine, cea de atunci. Da, sunt lucruri, alegeri pe care poate nu ar fi trebuit să le fac, sau să le zic, sau să le susțin, dar totul, absolut totul m-a adus în punctul în care sunt acum, a creat persoana ce sunt acum, persoana (poate) puternică, curajoasă, deși extrem de defetistă adesea, care se află într-un punct al vieții în care încă învață despre sine, despre cine a fost și cine este ea. Nu o să mă mint să spun că m-am iertat pe mine, cea din trecut, nici că sunt o persoană total schimbată. Încă învăț, încă sunt încăpățânată în privința lucrurilor care mă definesc, dar simt că trebuie și vreau să aduc o schimbare în viața mea, în sufletul meu. Încet, foarte încet, dar sigur, asta se întâmplă, așa că trebuie să fiu răbdătoare cu mine, și să mă și împing de la spate către lucrul ăsta.